marți, 3 iunie 2008

ZIUA 8

Sunt intr-adevăr prinsă cu alte activităţi, dar mi-a spus ceva ieri un prieten, (cel puţin aşa îmi face plăcere să îl consider, deşi prietenia nu înseamnă doar vorbe) , ceva ce m-a făcut la început să ridic din sprânceană, dar mi-am dat seama ulterior că are dreptate..
Mi-a spus că "moartea face parte din viaţă"...mereu am mers pe ideea că moartea nu face parte din viaţă, ci o succede..firesc, nu?Nu prea, dacă mă gândesc câţi oamenii fac din această metaforă un stil de viaţă propriu...nu pot să înţeleg oamenii care se plâng, care sunt decepţionaţi de viaţa pe care o au..şi tot aşa..Stai frate o săptămână ca cei care sunt de compătimit, lipseşte-te de tot ce ai acum, dacă tot te plângi şi nu-ţi e bine aşa...şi apoi te cred că e rău..dar până atunci TACI!

Am citit mai demult o istorioară...cam merg în viaţă pe ideea care e şi mai jos...

Veţi vedea voi singuri ce e de făcut...

"Daca ati trecut vreodata pe langa o cabina de taxare, stiti ca relatia cu persoana din cabina nu va fi niciodata printre cele mai stranse pe care le-ati putea avea. Este una dintre cele mai frecvente pseudo-intalniri din viata: inmanezi niste bani,s-ar putea sa primesti restul si mergi mai departe. Am trecut de mii de ori pe langa cele 17 cabine de taxare de pe podul Oakland-San Francisco si niciodata n-am schimbat cu nimeni cateva cuvinte care sa merite sa ti le amintesti.
Intr-o dimineata tarzie din 1984, pornit sa iau pranzul in San Francisco, am condus spre una din cabine. Am auzit muzica data tare. Parca era o petrecere sau un concert al lui Michael Jackson. Am privit in jur. Nu mai era nici o masina cu geamul coborat pentru taxare. Nu se auzeau nici camioane. M-am uitat in cabina de taxare. Inauntru, un barbat dansa.
- Ce faci?am intrebat eu.
- Am o petrecere,spuse el.
- Unde este restul oamenilor? M-am uitat la celelalte cabine de taxare; nimic nu se misca pe-acolo.
- Ei nu sunt invitati?
Aveam o duzina de alte intrebari pentru el, dar cineva foarte grabit sa ajunga undeva a inceput sa claxoneze in spatele meu si a trebuit sa plec. Mi-am notat totusi in minte: trebuie sa-l gasesc din nou pe flacaul asta. Este ceva in ochii lui care imi spune ca se intampla un lucru magic in cabina lui de taxare.
Cateva luni mai tarziu, am dat de el din nou si tot asa avea muzica data tare si spunea ca are petrecere.
Am intrebat din nou:
- Ce faci?
- Imi amintesc de tine. Inca dansez la aceeasi petrecere.
- Uite ce este. Unde este restul oamenilor?
- Opreste-te. Ce iti par acelea?ma intreba si arata spre randul de cabine de taxare.
- Arata ca si… cabine de taxare.
- Nuuuuuu. N-ai imaginatie!
- Bine, ma predau, am spus. Ce sunt acelea?
- Sicrie verticale.
- Despre ce vorbesti?
- Pot sa-ti dovedesc. La 8:30 dimineata intra in ele oameni vii. Apoi, ei mor pentru opt ore. La 16:30 se trezesc ca Lazar din morti si se duc acasa. Pentru opt ore, creierul este pus la pastrare, mort la datorie.
Eram uluit. Flacaul asta isi dezvoltase o filozofie, o mitologie a slujbei lui. Nu m-am putut abtine sa nu-i pun urmatoarea intrebare:
- De ce lucrurile sunt diferite pentru tine? Vad ca te distrezi.
- Am stiut ca o sa-mi pui intrebarea asta. Candva, voi fi dansator. El arata catre cladirea administratiei. Sefii mei sunt acolo si platesc pentru instruirea mea.
Saisprezece oameni morti la slujba, iar al saptesprezecelea, aflat exact in aceeasi situatie, isi imagineaza o viata care poate fi traita. Omul acela avea o petrecere unde eu sau tu nu am rezista probabil nici trei zile. Plictiseala! Mai tarziu am luat pranzul cu el si mi-a spus:
- Nu inteleg de ce ar crede cineva ca slujba mea este plictisitoare. Am un birou pe colt cu geamuri pe toate laturile. Pot sa vad Golden Gate, San Francisco, dealurile Berkeley ; jumatate din vacantele lumii occidentale au loc aici… si pot sa hoinaresc in fiecare zi si sa fac exercitii de dans."(Supă de pui pentru suflet-J.Canfield)